carpe diem

O pictură. La asta m-am gândit acum când m-am decis să scriu despre viaţă. Mie mi se pare că seamănă.
Şi nu, nu o să continui cu o postare care se vrea profundă şi inspiraţională. Doar gândurile mele.

Deci, să revenim. Mi se pare că seamănă pentru ca ambele sunt o artă.
Arta de a ştii când să trăieşti viaţa din plin şi să muşti din ea cu nesaţ şi când să ştii că e ok să mori şi să taci. Pentru că se mai întâmplă şi să nu ai chef de ea. Şi nu, lipsa de chef nu reprezintă o pierdere majoră . Adică da, bine "Carpe diem" şi restul, însă cred că uneori viaţa ne dă suficiente motive să îi spunem  "azi nu".

Şi pictura. Nu pictez fiindcă nu am talent, dar îi apreciez şi respect din suflet pe cei care stăpânesc această artă cu atâta măiestrie şi pricepere. De exemplu, cea mai bună prietenă a mea.
Unii pictori pornesc cu o anumită idee în minte înainte să pună pensula pe pânză. Dar pe parcurs, se întâmplă mici sau mari artificii în mintea lor, artificii care o să schimbe ideea lor iniţială poate şi la 180 de grade. Şi mă gândesc că aşa facem şi noi... pornim într-o etapă a vieţii sau într-o relaţie cu anumite idei oarecum preconcepute, însă se întâmplă oameni, lucruri şi amintiri. Iar când ajungem la final ne dăm seama ca am mers pe câteva sute de ramificaţii si drumuri ocolitoare scopului iniţial, încât ne-am setat alt scop şi am devenit alţi oameni faţă de cei care eram la început.

Într-o pictură poţi regăsi atât elemente optimiste, vii, colorate, dar şi umbre triste şi anoste. Cam aşa şi cu trecutul nostru. Are şi colturi umbrite de tristeţe, dar asta nu înseamnă că trebuie sa facem abstracţie de ele. Pentru ca există, sunt acolo, permanente, şi nimic şi nimeni nu o să le ia înapoi. Până la urma, te fac omul care eşti. Te-au educat, sau te vor educa la un anumit moment în timp. Dar nu ar trebui ignorate şi uitate, părerea mea. Bine, nu zic să faci din ele o obsesie si să le analizezi din nou şi din nou. Însă ar trebui să le accepti şi să le îmbraţişezi. Pentru că au fost, şi pentru că, într-un fel accepti o parte din tine.


Nu am mai făcut asta până acum şi sper să nu arate pretenţios, însă postarea de mai sus şi toate ideile prezentate deopotrivă cu cele ce au rămas în mintea mea îi sunt dedicate celei mai bune prietene.

anotimp

Mă întreb dacă tu ştii să pierzi. Pur şi simplu. Dintr-o dată să te trezeşti că nu mai ai ceva atât de obişnuit existenţei tale.
La fel cum toamna, copacii îşi pierd frunzele. Practic, nu e nici vina copacilor şi nici vina frunzelor. Dar totuşi se întâmplă şi nimeni nu poate face nimic în legătură cu asta. La început copacii par goi şi neajutoraţi. Par mai slabi în faţa vântului ce se înteţeşte tot mai mult şi chiar atunci, în perioada imediat următoare dezgolirii lor îţi dau impresia că nu îi vor supravieţui iernii care pare tot mai grea şi îndelungată cu fiecare an.

Iarna vine şi persistă. Copacii, goi. Însă parcă au fost aşa dintotdeauna. Parcă niciodată nu au avut frunze să-i înfrumuseţeze şi să îi învioreze. Te obişnuieşti să-i vezi aşa, dezveliţi. Şi asta e, îi iei aşa cum sunt, schimbaţi.
Dar...aşa sunt ei până la urmă. Făcuţi să se invăluie într-o mantie de frunze, ca apoi să le scuture de pe spinarea lor. Şi frunzele se schimbă. În funcţie de soare, temperatură şi altele. Poate ele vor să plece, poate s-au plictisit. Se pare că nici ele nu învaţă din greşeli. Se întorc mereu.

Eu ştiu.