Mâine

Oare câte amprente sunt pe o portocală? Stau şi mă uit la ea cum mă priveşte mândră de pe fructieră. Mândră că atâtea mâini au atins-o, au cântărit-o, au adunat-o...Până să ajungă pe farfuria mea, ea a văzut lumea. Poate a şi mirosit oceanul şi a auzit cum se sărută peştii. Mai mult, ea a cunoscut lumea din palme. Mâinile bătătorite şi triste ale unui african, mâinile calde ale unui spaniol si... câteva mâini mai târziu, mâinile grăsune ale unui comerciant.
Iar acum... e în mâna mea. Mâna mea indiferentă tremură doar la gândul miezului din care o să muşc cu atâta plăcere şi mult mai multă nepăsare. Dar ea, portocala, nu ştie asta. Ea crede că sunt doar o mână care o  admiră. Numai de-ar ştii ea că eu sunt ultima mână care, în definitiv, o atinge cu atâta trivialitate încât ar plânge. (Portocalele plâng?) Sunt ultima care îi pipăie rotunjimile şi ultima care îi numără bulinele al căror rol nu l-am înţeles nici azi.
Dar pe mine... pe mine nu mă interesează nimic din toate astea. Doar portocaliul ei... pentru că îmi vorbeşte despre ceea ce este dincolo... ceea ce nimeni nu a atins vreodată. Atât de pur şi de aprins... ca o miere care îţi dizolvă corzile vocale ca să nu mai poţi spune nimănui ce fel de senzaţie trăieşti. Să rămână neatins de nimeni, în interiorul tău. Să te transformi în portocală. Să treacă sute de mâini peste tine, dar numai ultima să ştie ce înseamna defapt. Să treacă timp până să fi suficient de copt încât să amuţeşti pe altcineva. Şi să-l transformi în portocală.
O pun pe farfurie şi încep. Coaja scoate un ultim oftat şi simt pe faţă miezul cum clocoteşte şi se revoltă. Îi aşez haina zdrenţuită în coşul de gunoi. Îl ţin în mână. Gol, aproape moale şi totuşi tare. Începe jocul...

part II

But now, I have finally began to understand his intense and nevereding pursuit to hold a part of him just for himself. Oddly enough, I have grown more mature in these few months. Or, better said, people have grown me. Misery, especially.
Misery caused by these people grown me, taught me as if I was her most beloved child, and in the end it became me. I became misery itself with every bone and vein I have. And all because, day by day I have come to realise that nothing lasts forever. Literally. And before you judge it as being foolish, I've known that nothing lasts forever for some good time, but latley it hit me. Every day. Every hour. Every minute. Every second. I've finally realised that no one is going to be there for me forever (at some point I secretly desired this, but I gave up the idea long ago). I hoped and I believed that it would be true and that it is possible that someone could really understand your deepest thoughts and wishes, but it was all in vain. Just an illusion.
Everybody gets to a point where they can't understand you anymore and then leave or, even worse, they remain by your side, judging you. And it hurts. It really hurts realising that now you are really on your own, just you and your mind which is already ravished by a lot of b.s. Because you might need a relatively sane mind by your side, just to know that's there, or maybe to give you advice and comfort you.
So yes, it is much better to save something of yourself only for you. To have a part of your mind where people can't go, reach, or touch. Something that remains pure from the world. Because if you put it out there it will be burned to ashes and you'll have nothing left. And it will be so hard to start your life from zero, knowing how good life was once and knowing that you could have kept something just for you.






I do understand you know and it would have been so much better if I had seen this long ago. But maybe it's better like this. As you said, a lot of life has to happen for me from now.

cartografierea unui ţurţure

te văd, bărbatule nordic
cum vi iarăşi la mine
şi joci nerăbdător sub polul meu
îl mişti din locul lui
şi îl mângâi delicat, ca pe o minge,
cu bocancul.
îţi clăteşti zâmbetul în retină
şi mimezi dansul ploii.
părul tău lung îmi împleteşte gene
şi vise
în care sufli dune de speranţe himerice
şi fugi cât de departe cuprinde privirea
în care acum ai făcut foc.
te legeni încet pe călcâie şi
te întorci înapoi.
mereu.
poate ai mai furat câţiva poli
dar tot planeta mea îţi place mai mult
pentru că are apă sărată
şi pentru că Polul meu Nord
nu va fi al tău
niciodată.

denigrare

tu. iarnă nebună născută-n amurg
muşti cu poftă din nori
şi scuipi şoapte de sânge pe plajă
ai un ochi vânăt din scrum
şi-o părere de rău pe o geană.
frângi zborul lor între degete lungi de ură
şi-mi zici că vrei să te-ngroape
în lacrimi de lună şi flori.
te doare când plec
pentru că aşa eşti tu...
o veşnică fâlfâire moale ce umblă
noaptea cu liftul şi nu mă lasă să dorm
ca sa pot visa la el, omul plajei
care nu mă înşeală ca iarna asta nebună
ce navighează prin cer
cu o sanie.

carpe diem

O pictură. La asta m-am gândit acum când m-am decis să scriu despre viaţă. Mie mi se pare că seamănă.
Şi nu, nu o să continui cu o postare care se vrea profundă şi inspiraţională. Doar gândurile mele.

Deci, să revenim. Mi se pare că seamănă pentru ca ambele sunt o artă.
Arta de a ştii când să trăieşti viaţa din plin şi să muşti din ea cu nesaţ şi când să ştii că e ok să mori şi să taci. Pentru că se mai întâmplă şi să nu ai chef de ea. Şi nu, lipsa de chef nu reprezintă o pierdere majoră . Adică da, bine "Carpe diem" şi restul, însă cred că uneori viaţa ne dă suficiente motive să îi spunem  "azi nu".

Şi pictura. Nu pictez fiindcă nu am talent, dar îi apreciez şi respect din suflet pe cei care stăpânesc această artă cu atâta măiestrie şi pricepere. De exemplu, cea mai bună prietenă a mea.
Unii pictori pornesc cu o anumită idee în minte înainte să pună pensula pe pânză. Dar pe parcurs, se întâmplă mici sau mari artificii în mintea lor, artificii care o să schimbe ideea lor iniţială poate şi la 180 de grade. Şi mă gândesc că aşa facem şi noi... pornim într-o etapă a vieţii sau într-o relaţie cu anumite idei oarecum preconcepute, însă se întâmplă oameni, lucruri şi amintiri. Iar când ajungem la final ne dăm seama ca am mers pe câteva sute de ramificaţii si drumuri ocolitoare scopului iniţial, încât ne-am setat alt scop şi am devenit alţi oameni faţă de cei care eram la început.

Într-o pictură poţi regăsi atât elemente optimiste, vii, colorate, dar şi umbre triste şi anoste. Cam aşa şi cu trecutul nostru. Are şi colturi umbrite de tristeţe, dar asta nu înseamnă că trebuie sa facem abstracţie de ele. Pentru ca există, sunt acolo, permanente, şi nimic şi nimeni nu o să le ia înapoi. Până la urma, te fac omul care eşti. Te-au educat, sau te vor educa la un anumit moment în timp. Dar nu ar trebui ignorate şi uitate, părerea mea. Bine, nu zic să faci din ele o obsesie si să le analizezi din nou şi din nou. Însă ar trebui să le accepti şi să le îmbraţişezi. Pentru că au fost, şi pentru că, într-un fel accepti o parte din tine.


Nu am mai făcut asta până acum şi sper să nu arate pretenţios, însă postarea de mai sus şi toate ideile prezentate deopotrivă cu cele ce au rămas în mintea mea îi sunt dedicate celei mai bune prietene.

anotimp

Mă întreb dacă tu ştii să pierzi. Pur şi simplu. Dintr-o dată să te trezeşti că nu mai ai ceva atât de obişnuit existenţei tale.
La fel cum toamna, copacii îşi pierd frunzele. Practic, nu e nici vina copacilor şi nici vina frunzelor. Dar totuşi se întâmplă şi nimeni nu poate face nimic în legătură cu asta. La început copacii par goi şi neajutoraţi. Par mai slabi în faţa vântului ce se înteţeşte tot mai mult şi chiar atunci, în perioada imediat următoare dezgolirii lor îţi dau impresia că nu îi vor supravieţui iernii care pare tot mai grea şi îndelungată cu fiecare an.

Iarna vine şi persistă. Copacii, goi. Însă parcă au fost aşa dintotdeauna. Parcă niciodată nu au avut frunze să-i înfrumuseţeze şi să îi învioreze. Te obişnuieşti să-i vezi aşa, dezveliţi. Şi asta e, îi iei aşa cum sunt, schimbaţi.
Dar...aşa sunt ei până la urmă. Făcuţi să se invăluie într-o mantie de frunze, ca apoi să le scuture de pe spinarea lor. Şi frunzele se schimbă. În funcţie de soare, temperatură şi altele. Poate ele vor să plece, poate s-au plictisit. Se pare că nici ele nu învaţă din greşeli. Se întorc mereu.

Eu ştiu.

cântecul unei scoici

Îmi place tare mult la mare. Mai mult decât la munte. Îmi dă senzaţia că e pentru toată lumea, indiferent de unde ar veni sau ce ar gândi. Marea nu face discriminări.

Dacă mergi la mare trist şi îngândurat, ea îţi spală umărul înţesat de gânduri cu apa ei sărată şi blândă. Te îmbrăţişează cald, şi te pierde în pătura ei albastră. Ca şi pătura de care nu ai fi vrut să te desparţi nicicum când erai copil. Marea te vindecă. La fel cum vindecă problemele respiratorii. Îţi mângâie fruntea încruntată şi îţi alintă obrazul cu briza.

Iar dacă o priveşti cu ochii plini de bucurie, alături de alte câteva suflete care-ţi împărtăşesc beatitudinea, marea vă cuprinde ca un văl, îmbracându-ţi fericirea într-un strat de apă şi soare. Ca cel care-ţi luminează zâmbetul de-o vreme încoace. Te invită la un dans al valurilor, dans ce nu are nevoie de vreo muzică, alta decât glasul pescăruşilor în zbor si ecoul apei lovindu-se de stânci. E atât de natural, încât nu şi-a consacrat cu egoism un set de paşi, ci pur şi simplu îţi laşi partenera, apa, să te poarte dupa bunul ei plac...fiindcă o face fără greş.

Plaja...plaja îţi leagănă paşii, iar marea îţi sărută delicat talpile în timp ce tu îţi laşi amprentele pe nisipul întunecat şi umed. Cu toate că dispare odată cu atingerea mării, apa îţi duce amintirea departe în larg, transformând-o într-un val sau într-o particulă de sare. E ca un fel de cer care veşnic freamătă, atâta doar ca stelele pier, iar valurile şi sarea rămân în amintirea celor ce au fost şi ies în întampinarea celor ce vor veni.

Îmi este dor de mare. Nu am mai vazut-o de câţiva ani. Însă ştiu cum e, fiindcă e aceeaşi mereu.
Unica mea iubire, marea.

holiday

You. Your body, which you know it fascinates me in a million ways. But I don't want it as I want...

Your mind. I'm driven mad by what runs around in that unexplored world of yours. In fact, I want to tear apart those clothes of fear and concern that you wear all around me. I want to tear them apart and see what lies beneath it.

I want to walk the rocky shores of your thoughts and taste the salty water of your dreams. I want to explore every cave in which you may allow your hopes to hide and drag them out to the warm air. To grow wings and fly around free.

I know your brain can be easily compared to a galaxy, or even more, the Universe itself. In the few moments in which you'd let me in, I caught a glimpse of who you really are. And I liked it. Later on, I got to love it.
And I got addicted to discovering. I became a pirate wanting to conquer more and more each day.

But what it means to want someone just for you, to want to own someone? Having a body which is never going to be yours or craving for a soul which will never understand itself? This insane desire pushed me beyond my limits and made me thirst for more knowledge, more experience, more everything.

In vain. Because I lost the most important thing. Myself. Wanting so much to translate you made me lost...in me, in you. And maybe that is where I went wrong.

Ana are mere. Ana merge la Vama Veche. Plaja este murdara in Vama Veche.

Apa este insa calda. Putin sarata. Nisipul este fin, insa sunt multe alge. Algele sunt verzi si naspa.

Ii incurca pe turisti si miros urat. Intra in cort.

Cortul este rosu. In cort sunt Ana si Arina care ii asteapta pe Mihai si pe ... . Arinei ii place in cort. Ana nu este incantata de ideea de a sta in cort, dar se sacrifica pentru Mihai. Mihai este mic, este boboc. Aiurea.

Ana si Mihai au adormit in cort. Ana doarme pe spatele cald si bronzat al lui Mihai. Parul lui aspru si negru miroase a sare. Anei ii place sarea. Si trupul lui Mihai.

Arina se plimba pe plaja. E cald, soarele e dezbracat pe cer. Cauta scoici, dar marea e mai rapida ca ea. I se inroseste nasul. ... se opreste rabdator pentru fiecare scoica. Nu spune nimic. Nici nu sunt prea multe de zis. (Nu-i asa?)

S-au plimbat mult (poate putin prea mult) de-a lungul plajei. Au ajuns pe o plaja goala. Parasita. El ii cara scoicile in buzunarele de la pantaloni. Nu avea tricou. De fiecare data cand isi odihnea pentru o clipa privirea pe umerii lui goi, ea suradea. S-au asezat pe nisip. Se insera.

Mihai desface o bere. Ana se enerveaza, vrea sa ii astepte pe ceilalti 2. Mica cearta conjugala. Ea vrea sa mearga impreuna la un grup cu chitara, el vrea sa bea bere. Se bat cu nisip. Matur.

Arina si ... nu apar nicicum. Ana ia mana lui Mihai si pleaca inspre grupul strans in jurul unui foc. Intra in joc si canta, desi nu cunosc pe nimeni.

Arina motaie invelita de doua brate de 19 ani.