Mâine

Oare câte amprente sunt pe o portocală? Stau şi mă uit la ea cum mă priveşte mândră de pe fructieră. Mândră că atâtea mâini au atins-o, au cântărit-o, au adunat-o...Până să ajungă pe farfuria mea, ea a văzut lumea. Poate a şi mirosit oceanul şi a auzit cum se sărută peştii. Mai mult, ea a cunoscut lumea din palme. Mâinile bătătorite şi triste ale unui african, mâinile calde ale unui spaniol si... câteva mâini mai târziu, mâinile grăsune ale unui comerciant.
Iar acum... e în mâna mea. Mâna mea indiferentă tremură doar la gândul miezului din care o să muşc cu atâta plăcere şi mult mai multă nepăsare. Dar ea, portocala, nu ştie asta. Ea crede că sunt doar o mână care o  admiră. Numai de-ar ştii ea că eu sunt ultima mână care, în definitiv, o atinge cu atâta trivialitate încât ar plânge. (Portocalele plâng?) Sunt ultima care îi pipăie rotunjimile şi ultima care îi numără bulinele al căror rol nu l-am înţeles nici azi.
Dar pe mine... pe mine nu mă interesează nimic din toate astea. Doar portocaliul ei... pentru că îmi vorbeşte despre ceea ce este dincolo... ceea ce nimeni nu a atins vreodată. Atât de pur şi de aprins... ca o miere care îţi dizolvă corzile vocale ca să nu mai poţi spune nimănui ce fel de senzaţie trăieşti. Să rămână neatins de nimeni, în interiorul tău. Să te transformi în portocală. Să treacă sute de mâini peste tine, dar numai ultima să ştie ce înseamna defapt. Să treacă timp până să fi suficient de copt încât să amuţeşti pe altcineva. Şi să-l transformi în portocală.
O pun pe farfurie şi încep. Coaja scoate un ultim oftat şi simt pe faţă miezul cum clocoteşte şi se revoltă. Îi aşez haina zdrenţuită în coşul de gunoi. Îl ţin în mână. Gol, aproape moale şi totuşi tare. Începe jocul...

part II

But now, I have finally began to understand his intense and nevereding pursuit to hold a part of him just for himself. Oddly enough, I have grown more mature in these few months. Or, better said, people have grown me. Misery, especially.
Misery caused by these people grown me, taught me as if I was her most beloved child, and in the end it became me. I became misery itself with every bone and vein I have. And all because, day by day I have come to realise that nothing lasts forever. Literally. And before you judge it as being foolish, I've known that nothing lasts forever for some good time, but latley it hit me. Every day. Every hour. Every minute. Every second. I've finally realised that no one is going to be there for me forever (at some point I secretly desired this, but I gave up the idea long ago). I hoped and I believed that it would be true and that it is possible that someone could really understand your deepest thoughts and wishes, but it was all in vain. Just an illusion.
Everybody gets to a point where they can't understand you anymore and then leave or, even worse, they remain by your side, judging you. And it hurts. It really hurts realising that now you are really on your own, just you and your mind which is already ravished by a lot of b.s. Because you might need a relatively sane mind by your side, just to know that's there, or maybe to give you advice and comfort you.
So yes, it is much better to save something of yourself only for you. To have a part of your mind where people can't go, reach, or touch. Something that remains pure from the world. Because if you put it out there it will be burned to ashes and you'll have nothing left. And it will be so hard to start your life from zero, knowing how good life was once and knowing that you could have kept something just for you.






I do understand you know and it would have been so much better if I had seen this long ago. But maybe it's better like this. As you said, a lot of life has to happen for me from now.

cartografierea unui ţurţure

te văd, bărbatule nordic
cum vi iarăşi la mine
şi joci nerăbdător sub polul meu
îl mişti din locul lui
şi îl mângâi delicat, ca pe o minge,
cu bocancul.
îţi clăteşti zâmbetul în retină
şi mimezi dansul ploii.
părul tău lung îmi împleteşte gene
şi vise
în care sufli dune de speranţe himerice
şi fugi cât de departe cuprinde privirea
în care acum ai făcut foc.
te legeni încet pe călcâie şi
te întorci înapoi.
mereu.
poate ai mai furat câţiva poli
dar tot planeta mea îţi place mai mult
pentru că are apă sărată
şi pentru că Polul meu Nord
nu va fi al tău
niciodată.

denigrare

tu. iarnă nebună născută-n amurg
muşti cu poftă din nori
şi scuipi şoapte de sânge pe plajă
ai un ochi vânăt din scrum
şi-o părere de rău pe o geană.
frângi zborul lor între degete lungi de ură
şi-mi zici că vrei să te-ngroape
în lacrimi de lună şi flori.
te doare când plec
pentru că aşa eşti tu...
o veşnică fâlfâire moale ce umblă
noaptea cu liftul şi nu mă lasă să dorm
ca sa pot visa la el, omul plajei
care nu mă înşeală ca iarna asta nebună
ce navighează prin cer
cu o sanie.