Oare câte amprente sunt pe o portocală? Stau şi mă uit la ea cum mă priveşte mândră de pe fructieră. Mândră că atâtea mâini au atins-o, au cântărit-o, au adunat-o...Până să ajungă pe farfuria mea, ea a văzut lumea. Poate a şi mirosit oceanul şi a auzit cum se sărută peştii. Mai mult, ea a cunoscut lumea din palme. Mâinile bătătorite şi triste ale unui african, mâinile calde ale unui spaniol si... câteva mâini mai târziu, mâinile grăsune ale unui comerciant.
Iar acum... e în mâna mea. Mâna mea indiferentă tremură doar la gândul miezului din care o să muşc cu atâta plăcere şi mult mai multă nepăsare. Dar ea, portocala, nu ştie asta. Ea crede că sunt doar o mână care o admiră. Numai de-ar ştii ea că eu sunt ultima mână care, în definitiv, o atinge cu atâta trivialitate încât ar plânge. (Portocalele plâng?) Sunt ultima care îi pipăie rotunjimile şi ultima care îi numără bulinele al căror rol nu l-am înţeles nici azi.
Dar pe mine... pe mine nu mă interesează nimic din toate astea. Doar portocaliul ei... pentru că îmi vorbeşte despre ceea ce este dincolo... ceea ce nimeni nu a atins vreodată. Atât de pur şi de aprins... ca o miere care îţi dizolvă corzile vocale ca să nu mai poţi spune nimănui ce fel de senzaţie trăieşti. Să rămână neatins de nimeni, în interiorul tău. Să te transformi în portocală. Să treacă sute de mâini peste tine, dar numai ultima să ştie ce înseamna defapt. Să treacă timp până să fi suficient de copt încât să amuţeşti pe altcineva. Şi să-l transformi în portocală.
O pun pe farfurie şi încep. Coaja scoate un ultim oftat şi simt pe faţă miezul cum clocoteşte şi se revoltă. Îi aşez haina zdrenţuită în coşul de gunoi. Îl ţin în mână. Gol, aproape moale şi totuşi tare. Începe jocul...
