Îmi place tare mult la mare. Mai mult decât la munte. Îmi dă senzaţia că e pentru toată lumea, indiferent de unde ar veni sau ce ar gândi. Marea nu face discriminări.
Dacă mergi la mare trist şi îngândurat, ea îţi spală umărul înţesat de gânduri cu apa ei sărată şi blândă. Te îmbrăţişează cald, şi te pierde în pătura ei albastră. Ca şi pătura de care nu ai fi vrut să te desparţi nicicum când erai copil. Marea te vindecă. La fel cum vindecă problemele respiratorii. Îţi mângâie fruntea încruntată şi îţi alintă obrazul cu briza.
Iar dacă o priveşti cu ochii plini de bucurie, alături de alte câteva suflete care-ţi împărtăşesc beatitudinea, marea vă cuprinde ca un văl, îmbracându-ţi fericirea într-un strat de apă şi soare. Ca cel care-ţi luminează zâmbetul de-o vreme încoace. Te invită la un dans al valurilor, dans ce nu are nevoie de vreo muzică, alta decât glasul pescăruşilor în zbor si ecoul apei lovindu-se de stânci. E atât de natural, încât nu şi-a consacrat cu egoism un set de paşi, ci pur şi simplu îţi laşi partenera, apa, să te poarte dupa bunul ei plac...fiindcă o face fără greş.
Plaja...plaja îţi leagănă paşii, iar marea îţi sărută delicat talpile în timp ce tu îţi laşi amprentele pe nisipul întunecat şi umed. Cu toate că dispare odată cu atingerea mării, apa îţi duce amintirea departe în larg, transformând-o într-un val sau într-o particulă de sare. E ca un fel de cer care veşnic freamătă, atâta doar ca stelele pier, iar valurile şi sarea rămân în amintirea celor ce au fost şi ies în întampinarea celor ce vor veni.
Îmi este dor de mare. Nu am mai vazut-o de câţiva ani. Însă ştiu cum e, fiindcă e aceeaşi mereu.
Unica mea iubire, marea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu